154 de ani de la moartea lui Avram Iancu, simbol al României
Avocatul și luptătorul Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Țebea) este considerat cel mai mare erou național al românilor din Ardeal, conform Enciclopediei României.
În anul 1849, Iancu a fost conducătorul de fapt al Țării Moților, unde a condus armata românilor transilvăneni în lupta împotriva trupelor maghiare conduse de Lajos Kossuth, care au provocat moartea a aproximativ 40.000 de români în Transilvania.
Atacurile la adresa identității naționale din Transilvania și, în special, la adresa simbolului reprezentat de Eroul Național Avram Iancu – chiar în anul 150 de la moartea sa (cazul Turda) – demonstrează că spiritul lui Iancu trebuie să rămână viu în modul nostru de a gândi și acționa. Avram Iancu este un exemplu de exercițiu al libertății de a fi român, similar cu Mihai Eminescu. Oricine îl atacă pe Avram Iancu atacă România!
În profunzime, contextul istoric de atunci, lupta împotriva imperiilor, este similar cu cel de astăzi. Avram Iancu a purtat această luptă strict în paradigma românească, oferind o lecție deschisă tuturor, deoarece nu sloganurile politicianiste l-au ghidat, ci Lancea lui Horea.
„Ultima mea Voință! Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocmai acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea. Un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară și hotărât să dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii și întru ajutorul înființării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii noi. Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, Avocat și Em Prefect.”
În istoria popoarelor, apar momente de cumpănă și primejdie, când voința divină sau fatalitatea aduc în fruntea acelui popor personalități capabile să-l călăuzească. În 1848, poporul român din Transilvania s-a aflat în primejdie, dar, în același timp, s-au afirmat ca salvatori conducători tineri, dintre care Avram Iancu a strălucit ca o nestemată prețioasă.
Alături de el au fost conducători de seamă, precum S. Bărnuțiu, I. Buteanu, S. Bălint și Al. Papiu Ilarian, dar niciunul nu s-a identificat atât de profund cu aspirațiile poporului român ca tânărul, mândrul prefect, care a primit numele de CRAI AL MUNTILOR.
O mărturie interesantă vine din partea doamnei Pipos din Zlatna, care a afirmat că l-a cunoscut pe Avram Iancu când avea 10 ani. „Era – spune ea – un băiat blond, blând și foarte modest. Am rămas înmărmurită când, în revoluție, aud deodată de numele lui atât de războinic.”
Descriind blândețea și modestia lui, nimeni nu ar fi prezis un viitor de revoluționar pentru Iancu. Totuși, la Târgu Mureș, în calitate de cancelist, Iosif Sterca Sulutiu îl caracteriza astfel: „student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest, cu inima deschisă, sincer și cu caracter, avea mult temperament, dar era foarte tolerant.”
Un ziar maghiar adăuga că Iancu „nu știa să se îndoiască nici să se lingusească. Pe figura lui impozantă se oglindea timbrul acelei conștiințe pe care doar convingerea meritelor proprii o poate da.” Era mândru, dar nu vanitos, având o statură dreaptă și fermă.
Un moment semnificativ pentru temperamentul său revoluționar a fost o izbucnire în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul nobilimii maghiare care vota un proiect de lege injust, Iancu a fost copleșit de emoții. A fost necesară intervenția pentru a-l scoate de acolo, iar el a mărturisit mai târziu: „Nu cu argumente filosofice și umanității vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia.”
Iancu a știut să devină autoritar atunci când era cazul, deși contemporanii l-au descris ca pe un om blând. Numai atunci când auzea batjocuri la adresa românilor își pierdea ușor cumpătul. S. Dragomir a comentat că, „Dacă, pe lângă asemenea însușiri, el va izbuti să se impună și în conducerea maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul care îl așteaptă.”
Iancu a reușit să polarizeze poporul în jurul său, fiind unul dintre principalii organizatori ai adunării de la Blaj din Duminica Tomii. La începutul lunii mai, el a declarat în fața autorităților că „românii nu cerșesc libertatea de la unguri; națiunea română este destul de puternică pentru a-și câștiga libertatea națională luptând.”
La târgul de țară din Câmpeni, Iancu a urcat pe o masă și a vorbit poporului. Mesajul său a fost scurt: „Toată Europa se înarmează pentru a izbândi libertatea. Românii se pregătesc de asemenea, fiindcă a sosit timpul să fie și ei liberi.” Marea Adunare din 3/15 Mai 1848 a adunat peste 10.000 de moți sub comanda sa, iar cuvintele lui Iancu au fost primite cu entuziasm de mulțimea care striga „Vivat Iancu! Vivat națiunea română!”
Iancu a simțit forța poporului care îl susținea, punându-se total în slujba aspirațiilor sale. La Marea Adunare din 3/15 Mai 1848, a afirmat: „Uitați-vă pe câmp, românilor, suntem mulți, ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi.”
Devotamentul moților față de Iancu era evident; el era „urmat fără ezitare.” Iancu era conștient de vocația sa de conducător, asigurându-l pe Nemégyei János că „nici opt regimente nu ar fi în stare să țină rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur.”
Intimitatea sa cu moții era profundă, iar întreaga sa ființă era alcătuită din trăsături ce-l făceau popular. Vorba sa era scurtă și hotărâtă, iar oamenii bătrâni îl admirau pentru sfaturile sale înțelepte, în timp ce tineretul îi aprecia curajul și avântul.
În comparație cu alte personalități ale revoluției românilor din 1848-1849, Avram Iancu avea „ceva” aparte, o capacitate rară de a „
