Dan Dungaciu, discurs despre Avram Iancu și Crăișorul Munților
ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită.
„Dintre toate personalitățile istoriei românilor, Avram Iancu este personajul care ne emoționează cel mai mult. Există nume remarcabile în istoria noastră, dar niciunul nu ne impresionează așa cum o face «Avrămuț al nostru». Această emoție unică merită discutată, mai ales pe 10 septembrie, ziua de naștere a lui Avram Iancu.”
Primul aspect este lecția sacrificiului absolut pentru cauza pe care o slujea. La finalul vieții, în 1872, Avram Iancu a fost victima unei dezinformări majore. Presa austro-ungară a lansat zvonuri despre „nebunia” lui, afirmând că ar fi devenit instabil mintal și ar fi rătăcit prin satele Transilvaniei. Această teorie a fost contestată de faptele sale, inclusiv testamentul scris în 20 decembrie 1850, în care își exprima dorința ca averea sa să fie folosită pentru ajutorul națiunii.”
Un alt document, o scrisoare din 1867 către Ilie Mădelariu, contrazice și mai mult ideea „nebuniei”. Avram Iancu scria despre angajamentele sale față de națiunea română și despre experiențele sale dificile. În ciuda abuzurilor mediatice, el a demonstrat o angajare spirituală profundă față de comunitate.
Avram Iancu a ilustrat cum capacitatea de a ne asuma ființa colectivă poate depăși individualitatea. Sacrificiile părintelui pentru copii sau ale soldatului pentru camarazi sunt exemple ale acestui angajament. Avram Iancu a trăit pentru cauza națională, devenind un simbol al dedicării totale. Când speranțele sale nu s-au împlinit, a rămas fără un rost personal. „Avram Iancu nu mai există… Eu sunt umbra lui Avram Iancu”, a spus el însuși.”
„Nebunia” sa nu era rezultatul instabilității mentale, ci o reflecție a profundității angajamentului său. Avram Iancu a ars pentru proiectul său, iar când acesta s-a stins, a rămas doar o lumânare fără sens. Astăzi, puțini ar fi dispuși să se angajeze în asemenea măsură pentru un ideal comun, iar avansarea individualismului face ca sacrificiul să pară o nebunie în ochii contemporanilor.
Al doilea aspect care provoacă emoție este fermitatea lui Avram Iancu. Capacitatea de a spune „NU” și de a ne impune în numele intereselor noastre este esențială. Avram Iancu reprezintă dorința de a avea o voce puternică, în contrast cu lipsa de claritate din prezent. Autoritățile române nu reușesc să comunice eficient în fața provocărilor externe, cum ar fi planurile Ungariei pentru Transilvania, care ignoră statul român. Acest lucru reflectă o slăbiciune în fața provocărilor externe.”
În acest context, dorința de a „scutura gorunul”, de a lupta pentru interesele naționale, devine acută. Nevoia de Avram Iancu este vizibilă în atitudinea românilor, care, deși pot fi influențați politic, continuă să țină la memoria lui. Sentimentele de respect și dragoste pentru Avram Iancu sunt evidente, chiar și în vremuri când el nu mai este la modă.”
Națiunile sunt legate nu doar de economii, ci de trecut, prezent și viitor. În fiecare zi, identitățile naționale sunt reafirmate prin personalități istorice și evenimente majore. Chiar dacă există tendințe de a diminua aceste legături, românii continuă să recunoască importanța lui Avram Iancu în conștiința națională.”
În concluzie, memoria „Crăișorului munților” rămâne vie, iar speranța că, din acești munți, va apărea cineva care să spună „No hai ș-om mere!” este un semn că nimic nu este pierdut pentru România.
