Ciprian Păun: Un român în căutarea unui suzeran
Există în istoria noastră o boală mai veche decât statul. Nu are nume în tratatele de medicină, dar are o simptomatologie limpede: ori de câte ori un român ajunge la putere, prima lui grijă nu este ce face cu puterea, ci cui o închină.
Instinctul de a căuta un stăpân bun este, la politicianul român, mai puternic decât instinctul de conservare. Am fost, pe rând, ai Bizanțului, ai Porții, ai Habsburgilor, ai Petersburgului, ai Berlinului, ai Moscovei, iar de treizeci și cinci de ani ne căutăm cu lumânarea un stăpân occidental care să ne bată prietenește pe umăr și să ne spună că suntem cuminți. Titlul acestui text nu este o metaforă. Este un anunț la mica publicitate, repetat de secole, cu aceeași formulare: vasal român, serios, cu experiență, caut suzeran.
Ca să nu existe niciun echivoc: rândurile acestea nu sunt scrise de un izolaționist și nici de cineva care visează la o Românie cu obloanele trase. Sunt scrise de un om care face business pe cinci continente, care a trăit și a studiat în Germania și în Austria, care are o structură profund proeuropeană și legături în organizații internaționale și globale, care își datorează formarea unor biblioteci de la Münster și Viena și care nu ar schimba nimic din asta. Tocmai de aceea îmi permit tonul. Nu am nimic cu Occidentul. M-am plictisit însă de o problemă biologică a politicianului român, localizată la coloana vertebrală, o afecțiune care se manifestă prin incapacitatea de a sta drept în prezența unui străin cu funcție.
Apoi a venit secolul XX, iar reflexul s-a rafinat. Am intrat în Primul Război pe filiera Parisului, am ieșit din el cu România Mare grație unei conjuncturi pe care Brătianu a avut inteligența să o exploateze, dar tot nu ne-am lecuit. Carol al II-lea și-a permis orice pentru că se credea protejat, Antonescu a livrat țara Berlinului cu convingerea că mai bine un stăpân puternic decât niciun stăpân, iar în august 1944 am făcut o piruetă de 180 de grade cu naturalețea unui om care schimbă cămașa. A urmat Moscova, cu vasalitate integrală, iar singurul care a încercat cu adevărat să iasă din schemă, Ceaușescu, a sfârșit prin a înlocui stăpânul de la Kremlin cu propriul cult, adică prin a deveni el însuși suzeranul unei populații transformate în vasali. Nu am scăpat de boală, doar am internalizat-o.
Și acum vine partea care doare, pentru că este a noastră, a celor vii. Din 1990 încoace, fiecare președinte al României a avut un suzeran ideal, un tip de stăpân pe care l-a căutat cu o consecvență demnă de o cauză mai bună. Ion Iliescu a vrut sovieticul politicos și rațional, gorbaciovistul cu față umană, tovarășul care să nu-l umilească. Tratatul cu URSS din aprilie 1991, semnat cu o țară care avea să dispară peste opt luni, este monumentul funerar al acestei iluzii. Emil Constantinescu a vrut occidentalul intelectual, profesorul de la Sorbona care să-l primească în bibliotecă, și a confundat aplauzele din sălile de conferință cu integrarea reală. Traian Băsescu a găsit stăpânul cel mai concret dintre toți, Washingtonul, și a livrat cu o disciplină militară tot ce i s-a cerut, de la baze la parteneriate strategice, convins că un vasal fidel al Americii nu mai are nevoie de propria strategie. Klaus Iohannis a avut Germania, pe care o purta în sânge și în pronunție, și a transformat relația cu Berlinul într-un fel de mecanism de somn: nu se întâmplă nimic, dar suntem în siguranță pentru că doamna Merkel ne cunoaște.
Iar acum, Nicușor Dan. Președintele care a venit fără suzeran și, în lipsă de idei, a început să-l caute prin anunțuri. Prima opțiune a fost Eugen Tomac, nu pentru vreo competență guvernamentală anume, ci pentru că pe filiera Maiei Sandu putea aduce în Palatul Victoria un certificat de bună purtare occidentală, un abonament la Chișinău ca sursă de legitimitate. Apoi a urmat Siegfried Mureșan, eurodeputatul cu carnet la Berlin, cu diferența că s-a uitat un detaliu: Mureșan este produsul filierei Merkel, într-o Germanie care nu mai este a lui Merkel, ci a lui Merz. Adică am ofertat un vasal către un suzeran care nu mai există. Iar când nici asta nu a funcționat, a apărut Luca Niculescu, ambasadorul nostru la Paris, propus nu ca un profesionist cu program, ci ca o ofrandă adusă Franței, un gest de curtoazie diplomatică prin care spuneam Elysée-ului că îl iubim și că poate conta pe noi. Trei nume, trei suzerani, niciun proiect. Un președinte care nu caută un prim-ministru, ci un ambasador al României pe lângă un stăpân încă nedecis.
Frate, oamenii ăștia gândesc postcolonial. Nu e o insultă, e un diagnostic. Mentalitatea postcolonială înseamnă exact asta: să crezi că valoarea ta se măsoară în privirea celuilalt, că un guvern e bun dacă e recunoscut de undeva, că o decizie e legitimă dacă vine cu ștampilă din afară. Și atunci tot ce facem devine o cerere de audiență. Ne bucurăm ca niște copii când un secretar de stat american ne pomenește într-o frază, ne indignăm ca niște copii când Parisul ne uită, și ne facem că nu vedem că relația cu un partener e o relație între doi actori, nu între un actor și un petiționar.
Dragi politicieni, treziți-vă. Uitați-vă o clipă în oglinda cifrelor, nu în oglinda protocolului. Am trecut de la stadiul de mâncători de conserve prin Occident, în anii în care românul era ținut la ușa frizeriei de la Viena, la un produs intern brut de aproape 400 de miliarde de euro. Suntem o economie care produce mai mult decât Portugalia și Grecia, care are cea mai mare piață din Europa Centrală după Polonia, care exportă software, mașini, energie și ingineri, care a construit din nimic o clasă antreprenorială care nu a cerut voie nimănui. Firmele noastre negociază contracte la Paris, Berlin și Washington de pe picior de egalitate, și numai statul nostru mai vine cu căciula în mână. Nu Occidentul ne ține de vasali. Noi ne oferim singuri, gratis, ca un lucru pe care nimeni nu l-a cerut.
Și, ca să fie tabloul complet, avem și partidele așa-zis naționaliste. Cele care urlă în piață despre suveranitate și demnitate și care, între două discursuri, se cațără cu mâna întinsă pe scările unor sedii din Washington, Budapesta, Bruxelles sau Moscova, cerând binecuvântarea unui suzeran mai la modă. Naționalismul lor este tot o cerere de audiență, doar că la o altă adresă. Suveranistul român nu vrea să fie liber, vrea să fie vasalul altcuiva decât cel al adversarului său. Ești nebun? Ăsta e naționalism? Un naționalist care
